• 29 august. Am avut controlul de rutina, cu monitorizare și tot tacâmul. Doamna doctor îmi zicea ca sunt la fel ca săptămâna trecută, adică nici un semn de alarma, deci mai așteptam.
• 30 august. Mi-am îmbrăcat echipamentul Adidas Runners , și m-am dus in parcul Herăstrău, unde au loc alergările de Joi. Mai in gluma mai in serios, îmi ziceau cu totii ca dacă nasc pe-acolo cumva, o sa am multe moașe :)).
Am făcut încălzirea si stretchingul, in rest mi-am susținut și încurajat echipa.
• 31 August. Am adormit abia pe la 2 am. Am fost agitata, parca simteam ceva. Deși stiam ca nu am nevoie de nimic la spital, caci totul era inclus in pachetul de naștere, mi-am pregătit totuși un rucsac cu haine pentru mine și bebe, o carte, încărcătorul de la telefon, pentru externare. Sa fie! Vorba aia 🙂
• Vineri. M-am trezit la 5 am. Credeam ca cina e de vina și pepenele roșu, mâncat prea târziu, însă când am văzut ca drumurile la toaleta sunt in zadar, și situația se repeta, mi-am zis: aoleu, cred ca vine momentul.
Am început sa îmi monitorizez contracțiile, durata și intervalul. Pe la 7 și ceva, m-a auzit Dragos (contracțiile își luasera in serios treaba).
M-a întrebat dacă sunt ok. I-am răspuns:
– Da. Cred ca am contracții!
– Pai hai sa mergem la spital!
Atunci am conștientizat ca a venit momentul…ca vine îngerașul nostru pe lume.
Așa ca am pornit spre Regina Maria, bine ca maternitatea e aproape de noi, așa ca am ajuns in 10 minute. I-am scris și doamnei doctor, deși sincer, ma gândeam ca voi naste cu altcineva, știind ca urma sa plece din București in acel weekend. Insa n-a fost așa.
Ajunsă la spital, după primul control, mi s-a zis ca am dilatația de aproape 4 cm, așa ca m-au dus direct in sala de naștere.
In scurt timp după ce m-a internat, a venit și d-na doctor care m-a monitorizat pe toată durata sarcinii, d-na Carmen Constantinescu (și-a decalat plecarea pentru mine). Ii mulțumesc pentru susținere și profesionalism.
Dragos, a fost alături de mine toată ziua. A stat cu mine in salon încă de la început.
Da. A asistat și la naștere. A stat in dreapta mea, lângă umărul meu. Ma bucur ca a făcut asta, m-am simțit in siguranța.
In aceeași încăpere erau și moașele, Iustina si Loredana. Foarte amabile și drăguțe cu mine.
Contracțiile erau dureroase și tot mai greu de suportat, așa ca am solicitat epidurala, undeva in jurul prânzului. In salon era buna dispozitie, se auzea Europa FM pe fundal, fredonam toate melodiile. Muzica ma relaxează, imi da o stare de bine, așa ca a fost exact vibe-ul pe care mi-l doream.
La fiecare 30 de minute eram consultată de către doamna doctor. Cu dilatația stateam bine, insa contractiille nu erau constante și cu durata eficientă. Eram întrebata pentru a aproba orice procedura, dar in acel moment, nu puteam decât sa fac cum crede doctorul de cuviință.
Membranele au fost rupte de către doctor. După aceea am așteptat…și așteptat 🙂
Pe la ora 3 pm, efectul epiduralei se duce, iar durerile devin insuportabile (și eu care credeam ca fac fata la dureri) :)).
La 4 pm începem sa “ne apucam de treaba”. Simteam durerea prin toți porii, dar îmi spuneam: poți sa faci asta!
Întreaga echipa ma încuraja și indruma: doamna doctor, Dragos, moașele. Mi se părea ca nu se mai termina, și am avut un moment de neputința la un moment dat, când mi-am zis: oare nu o sa reușesc?! Nu are cum! Trebuie sa pot!
Am împins timp de o ora. Moașele ma ajutau împingând pe abdomenul meu. Ceilalți ma încurajau și îndrumau cu ce trebuie sa fac.. Momentul care mi-a dat cu adevărat putere, a fost acela in care doamna doctor mi-a zis: hai ca i se vede parul!
M-a cuprins atunci un sentiment greu de descris in cuvinte. Asta mi-a dat atât de multă forța, încât in următoarele 2 minute cred (sau doua împingeri), am reușit sa fac ce trebuie. Am simțit ceva magic, ceva ce îmi zicea ca nu trebuie sa mai “trag” de timp și sa îl aduc pe lume pe îngerașul nostru. Totul depindea de mine in acele momente.
Când i-am auzit strigatul, plânsetul, mi-au dat lacrimile de fericire și bucurie. Mi-am întors capul spre Dragos. Parca ii ziceam atât de multe printr-o privire și-un zâmbet.
Când l-au pus pe bebe pe pieptul meu, mi se părea un miracol, o binecuvântare, un sentiment măreț. I-am spus ca îmi pare rău ca l-am chinuit puțin, dar ca abia l-am așteptat și ca îl iubim tare de tot.
M-am uitat repede la el, sa ii văd fata, manutele, năsucul, ochișorii. Mi se părea ireal. Ce moment!
Așadar. Vineri 31 August, ora 17:00 a venit pe lume îngerașul nostru, Rareș Alexander, 55 cm , 3,670kg.
Am mai rămas aproximativ 3 ore in sala de nașteri, apoi m-au dus in salon.
Încă nu îmi venea sa cred. Parca eram intr-un vis. Tot ce îmi doream era sa îl văd pe bebe și apoi sa mănânc ceva :))
Duminica ne-am externat. A venit și mama sa ne ajute. Mi-a prins bine sa o am prima săptămâna alături.
Nici nu știu ce sa mai împărtășesc cu voi, fiindcă am trăit atât de multe deodată. Ar fi prea lunga postarea. Așa ca mai las ceva pentru săptămâna viitoare. Și anume timpul petrecut cu Rares. Primele săptămâni in calitate de mama.
Si recuperarea mea 🙂
Un lucru e sigur: ma uit la el, și ma umplu de iubire! Este cel mai pur sentiment trăit! Este cea mai frumoasa binecuvântare! As opri timpul.
Love,
AB
